Regresul asigurătorului RCA împotriva șoferului vinovat și a moștenitorilor săi

Asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto îndeplinește o dublă funcție.

Pe de o parte, garantează victimei repararea prejudiciului. Pe de altă parte, îl exonerează, în principiu, pe autorul accidentului de suportarea definitivă a despăgubirii.

Această exonerare nu este însă absolută. Legea recunoaște asigurătorului un drept de regres împotriva persoanei răspunzătoare, în ipoteze expres și limitativ prevăzute.

Miza practică este semnificativă, întrucât despăgubirile pentru vătămări corporale sau decese pot depăși cu mult posibilitățile financiare ale unei persoane fizice.

Regresul nu afectează victima. Asigurătorul o despăgubește chiar dacă accidentul se încadrează într-un caz de regres și abia ulterior pretinde restituirea sumelor de la persoana răspunzătoare.

Curtea Constituțională, analizând reglementarea anterioară, cu un conținut identic, l-a calificat în aceste situații drept un simplu garant al plății. Povara finală a prejudiciului revine, astfel, persoanei răspunzătoare.

Regresul împotriva persoanei răspunzătoare trebuie distins de recuperarea dintre asigurători. Asigurătorul CASCO care și-a despăgubit clientul se subrogă în drepturile acestuia.

În această calitate, el se îndreaptă împotriva asigurătorului RCA al vinovatului.

Instanța supremă a reținut că, atunci când asiguratul RCA este vinovat de producerea accidentului, asigurătorul său nu poate amâna plata pretinzând dovezi suplimentare privind vinovăția.

În limitele acoperirii RCA, raportul dintre asigurători nu produce consecințe patrimoniale pentru conducătorul auto. Acesta poate fi urmărit de asigurătorul RCA numai în cazurile de regres prevăzute de lege.

Legea permite regresul atunci când accidentul a fost produs cu intenție ori în timpul comiterii unor infracțiuni intenționate, fie la regimul circulației, fie de altă natură.

Regresul este posibil și atunci când accidentul s-a produs în timp ce autorul unei infracțiuni intenționate încerca să se sustragă urmăririi.

Asigurătorul se poate întoarce, de asemenea, împotriva celui care a condus vehiculul fără consimțământul asiguratului.

Regresul sancționează, în sfârșit, refuzul nejustificat al asiguratului de a-și îndeplini obligațiile, de natură să împiedice investigația asigurătorului.

În această ipoteză, asigurătorul trebuie să dovedească faptul că refuzul a condus la o plată nejustificată.

Ipoteza infracțiunii intenționate ridică cele mai importante probleme de interpretare. În jurisprudență, exemplul clasic l-a constituit conducerea sub influența alcoolului peste pragul penal.

Instanțele au statuat că regresul nu este condiționat de o condamnare penală.

Este suficient ca fapta să fie incriminată ca infracțiune intenționată la data comiterii. Regresul nu intervine însă pentru orice abatere a conducătorului auto.

Lipsa inspecției tehnice periodice, de exemplu, nu figurează printre cazurile legale. În spațiul public circulă și teza contrară, potrivit căreia regresul nu s-ar mai aplica pentru alcool sau pentru lipsa permisului.

Teza apare inclusiv în materiale publicate de asigurători, deși textul legal nu a fost modificat în acest sens.

Controversa reală privește întrunirea elementelor infracțiunii intenționate și raportul acesteia cu accidentul. Legea cere, în termeni proprii, ca accidentul să se fi produs „în timpul comiterii” infracțiunii. Tocmai acest text a fost adus din nou în fața Curții Constituționale, printr-o excepție de neconstituționalitate a cărei soluție poate influența direct dosarele de regres.

O ipoteză particulară o constituie decesul conducătorului vinovat în accident. Acțiunea penală nu mai poate fi exercitată.

Întrucât regresul nu presupune o condamnare, asigurătorul poate totuși invoca în fața instanței civile caracterul intențional al faptei.

Potrivit regulilor generale ale dreptului succesoral, obligația de reparare născută în persoana defunctului se transmite moștenitorilor acceptanți.

Răspunderea lor este însă limitată la bunurile din patrimoniul succesoral, proporțional cu cota fiecăruia. Bunurile și veniturile lor proprii nu pot fi urmărite.

Dacă masa succesorală se reduce la un autoturism distrus și la economii modeste, regresul nu poate depăși valoarea acestora. Moștenitorul care cunoaște existența datoriei poate, totodată, renunța la moștenire. Renunțarea se face prin declarație autentică, în termenul de un an de la deces.

Prescripția constituie, adesea, apărarea decisivă. Dreptul asigurătorului se naște la data plății efective a despăgubirii. Potrivit opiniei larg împărtășite, de la această dată curge și termenul de prescripție.

Durata termenului este însă controversată. S-a susținut aplicarea termenului de doi ani, specific raporturilor de asigurare, în acțiunea îndreptată împotriva propriului asigurat.

Alte opinii și instanțe au reținut termenul general de trei ani. Pentru faptele de natură penală s-a pus și problema unui termen mai lung.

Potrivit informațiilor disponibile la data redactării, instanța supremă nu a unificat practica în această materie.

Afirmația, frecventă în materialele de popularizare, potrivit căreia asemenea datorii ar fi imprescriptibile este lipsită de temei juridic.

Regimul procedural al prescripției oferă celui urmărit garanții importante. Prescripția nu operează din oficiu și trebuie invocată în termenul procedural.

Notificarea asigurătorului întrerupe cursul prescripției numai dacă este urmată, în termen de șase luni, de o cerere de chemare în judecată. Semnarea confirmării de primire a unei somații nu valorează recunoaștere a datoriei.

În schimb, plata parțială, solicitarea unui termen de plată sau un angajament scris pot fi calificate drept recunoaștere. Asemenea acte pot compromite apărarea întemeiată pe prescripție.

Sarcina probei revine asigurătorului.

Acesta trebuie să dovedească plata efectivă, încadrarea în cazul de regres și, după caz, elementele infracțiunii. Pretenția sa este limitată la sumele efectiv plătite și la partea de prejudiciu imputabilă celui urmărit.

Pârâtul poate opune, totodată, apărările pe care le-ar fi avut față de victimă. Între acestea se numără culpa concurentă a victimei sau o despăgubire acordată peste întinderea reală a prejudiciului. O somație de regres nu trebuie, prin urmare, nici ignorată, nici onorată automat, ci analizată în raport cu fiecare dintre aceste condiții.

Av. Dr. Cristina Lețu: Cabinet de Avocat – https://www.cristinaletu.ro/

Regresul asigurătorului RCA împotriva șoferului vinovat și a moștenitorilor săi