Contribuția la biserică: obligație sau gest de credință? Ce poate cere parohia și ce nu poate impune nimeni

Contribuția la biserică: obligație sau gest de credință? Ce poate cere parohia și ce nu poate impune nimeni

Presa relatează periodic situații cu același numitor comun: familii îndoliate întrebate la parohie ce sume trebuie achitate înainte de înmormântare ori liste cu enoriașii care nu și-au plătit contribuția, care ar fi fost afișate pe ușa bisericii, relatări contestate uneori de preoții vizați. Întrebarea este de fiecare dată aceeași: există o obligație legală de a plăti bani bisericii? Răspunsul este mai nuanțat decât cred atât credincioșii, cât și, uneori, cei care le cer banii.

În România nu există o taxă bisericească percepută de stat. Statul este neutru față de orice credință, iar cultele recunoscute se organizează autonom și își acoperă cheltuielile, în primul rând, din veniturile proprii. Legea le permite să stabilească contribuții din partea credincioșilor, dar interzice expres ca cineva să fie constrâns, prin acte administrative sau prin orice alte metode, să contribuie la cheltuielile unui cult. Contribuția este, așadar, legitimă, însă ține de raportul dintre credincios și comunitatea sa religioasă, nu de raportul cu statul. Neplata ei nu poate deveni o datorie urmărită silit și nici o datorie a defunctului, pretinsă moștenitorilor.

În cazul Bisericii Ortodoxe Române, aceeași concluzie rezultă și din regulile Bisericii. În decembrie 2017, Sfântul Sinod a stabilit că taxe, în sens propriu, sunt numai sumele plătite pentru concesionarea și întreținerea locurilor de înmormântare. Sumele oferite la botez, cununie sau înmormântare sunt contribuții benevole, chiar dacă nivelul lor este stabilit de consiliul parohial. Sinodul a reiterat interdicția ca preotul să condiționeze slujba înmormântării de plata vreunei taxe, mai ales în cazul familiilor sărace, și a impus eliberarea de chitanțe pentru banii primiți.

Singurele obligații de plată cu adevărat opozabile privesc locul de veci. De regulă, familiile nu cumpără locul, ci dobândesc un drept de folosință prin concesiune, pe baza unui contract. Taxa de concesiune și taxa de întreținere nu se datorează bisericii în general, ci proprietarului cimitirului, care le stabilește, și se plătesc acestuia sau administratorului cimitirului, potrivit contractului. Concret, pentru un loc într-un cimitir public, plata se face către primărie sau către administratorul cimitirului; pentru un loc în cimitirul bisericii, către parohie; pentru un loc într-un cimitir privat, către firma, asociația sau fundația care îl deține. Neplata taxelor, în condițiile prevăzute de contract, ori lăsarea locului în stare de neîngrijire mai mult de doi ani, după o notificare prealabilă, pot duce la retragerea dreptului, cu înștiințarea scrisă a titularului. Legea oferă și garanții: tariful de întreținere nu poate fi modificat pe durata concesiunii decât în funcție de inflație sau de modificări legislative care impun cheltuieli suplimentare, iar la expirarea concesiunii titularul și, după decesul acestuia, moștenitorul au drept de preempțiune. Prin urmare, atunci când cimitirul aparține parohiei, aceasta poate cere în mod legitim taxa pentru un loc nou ori taxele de întreținere restante, dar nu poate condiționa slujba înmormântării de plata contribuțiilor anuale. Mai mult, acolo unde nu există cimitir comunal, legea impune înhumarea în cimitirele existente chiar și a celor care aparțin unor culte fără cimitir propriu ori nu au nicio apartenență religioasă, cu excepția cimitirelor cultelor mozaic și musulman. Cu atât mai greu poate fi refuzat un credincios al aceleiași biserici pe motiv că nu și-a plătit contribuția.

Aproape complet ignorată este problema listelor cu restanțieri. Datele care dezvăluie convingerile religioase ale unei persoane sunt, în dreptul european, printre cele mai strict protejate, alături de cele privind sănătatea ori opiniile politice. O comunitate religioasă poate prelucra datele propriilor membri, însă cu garanții adecvate și fără a le comunica în afara comunității fără consimțământul celor vizați. O listă afișată la intrarea în biserică sau publicată pe internet dezvăluie oricui apartenența religioasă și situația financiară a unor persoane identificabile și depășește această limită. Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit, în 2018, într-o cauză privind Martorii lui Iehova din Finlanda, judecată sub reglementarea europeană anterioară, că o comunitate religioasă este operator de date, împreună cu membrii săi, pentru datele colectate de aceștia în predicarea din casă în casă organizată și coordonată de comunitate. Persoana expusă poate cere retragerea listei, se poate adresa Autorității Naționale de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal și poate solicita în instanță despăgubiri.

Pentru cel care dorește să contribuie, forma contează. Plata directă se face în schimbul unei chitanțe, iar transferul bancar în contul parohiei oferă o dovadă la fel de sigură. O cale puțin folosită, care nu costă nimic în plus, este direcționarea a până la 3,5% din impozitul pe venit către o parohie, prin formularul 230 sau, după caz, prin declarația unică. Suma ajunge la destinație numai dacă parohia figurează, la momentul plății, în Registrul entităților și unităților de cult pentru care se acordă deduceri fiscale, publicat pe site-ul ANAF. Firmele pot sprijini parohiile prin sponsorizare, în condițiile legislației fiscale.

Cine se confruntă cu o slujbă condiționată de plată sau cu presiuni poate cere mai întâi, politicos, ca obligația invocată să îi fie arătată în scris. Dacă situația persistă, se poate adresa în scris autorității bisericești de care aparține preotul, cu descrierea exactă a faptelor, iar în cazul expunerii publice a numelui, autorității pentru protecția datelor. Chitanțele, mesajele și fotografiile listelor trebuie păstrate. Confuzia inversă este însă la fel de riscantă: taxele pentru locul de veci se datorează, iar pierderea locului poate fi greu de remediat.

Nevoile parohiilor sunt reale, iar contribuția credincioșilor rămâne, pentru multe comunități, o sursă esențială de finanțare. Tocmai pentru că ține de conștiință, contribuția își păstrează valoarea numai cât timp rămâne liberă. Când devine condiție pentru o înmormântare ori motiv de expunere publică, încetează să mai fie un gest de credință și devine o constrângere pe care legea nu o permite.

Website: cristinaletu.ro

Contribuția la biserică: obligație sau gest de credință? Ce poate cere parohia și ce nu poate impune nimeni