„Fondul clasei” sau despre o obligație lipsită de izvor juridic

Deschiderea fiecărui an școlar readuce în discuție o practică pe care uzul a consolidat-o până la a-i conferi aparența unei obligații: contribuția solicitată părinților sub denumirea de fond al clasei.

Suma este comunicată în prima ședință cu părinții într-un registru care exclude interogația, iar rezerva exprimată de vreunul dintre participanți este receptată nu ca o îndoială legitimă, ci ca un act de insubordonare față de colectivitate.

Se cuvine, de aceea, formulată întrebarea pe care obișnuința a suprimat-o: care este izvorul acestei obligații?

Nicio dispoziție legală, niciun act administrativ și nicio hotărâre a vreunui organ colectiv nu poate da naștere, în sarcina părintelui, unei obligații de a contribui financiar la funcționarea unei unități de învățământ de stat.

Explicația rezidă în principiul de rang constituțional al gratuității învățământului de stat, care nu se rezumă la absența unei taxe de școlarizare, ci acoperă ansamblul condițiilor materiale ale procesului educativ.

Cheltuielile de întreținere, de dotare și de modernizare a bazei materiale constituie sarcini bugetare; neîndeplinirea lor angajează răspunderea autorității publice și nu produce, prin simpla persistență în timp, o translație a obligației către beneficiarul serviciului public de educație.

Fondul clasei, în accepțiunea sa curentă, este lipsit de existență juridică: o masă de valori colectată în numerar de o persoană desemnată informal, deținută fără document justificativ și niciodată descărcată de gestiune.

Cel care o administrează își asumă, adeseori fără a o conștientiza, o răspundere personală asemănătoare celei a mandatarului, pe care ceilalți părinți nu o pot totuși valorifica, întrucât le lipsește tocmai proba pe care nimeni nu s-a preocupat să o constituie.

Singura modalitate în care părinții pot susține financiar întreținerea și modernizarea unității de învățământ este asociația de părinți, constituită ca persoană juridică, cu organe statutare, cont bancar și evidență contabilă.

Distincția față de colecta informală nu este de ordin formal, ci de esență: aici există un titular al patrimoniului, o destinație stabilită de organul competent și o răspundere identificabilă.

Chiar și astfel, contribuția își păstrează caracterul de liberalitate.

Hotărârea adunării părinților poate stabili afectațiunea fondurilor, însă nu poate genera exigibilitatea lor, nu este opozabilă părintelui care nu a consimțit și nu se poate converti într-o creanță.

Corelativ, abținerea de a contribui nu poate produce nicio consecință asupra elevului: excluderea de la o activitate, refuzul de a i se atribui un bun dobândit din fond ori expunerea publică a situației părintelui constituie, fiecare, un tratament diferențiat susceptibil de a fi calificat drept discriminatoriu.

Insuficient cunoscut rămâne regimul aplicabil personalului didactic.

Legea interzice expres implicarea personalului unității și a elevilor în strângerea ori gestionarea unor asemenea fonduri, calificând conduita contrară drept abatere disciplinară.

Interdicția nu vizează doar deținerea materială a sumelor, ci și stabilirea cuantumului, ținerea evidenței celor care au contribuit ori comunicarea situației celor rămași în urmă, iar sancțiunile se ordonează gradual, până la desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă.

Se impune însă o delimitare pe care dezbaterea publică o omite, în detrimentul corpului didactic. Solicitarea unor sume destinate achiziționării de materiale consumabile nu întrunește, prin ea însăși, elementele constitutive ale vreunei infracțiuni.

Calificarea se schimbă numai atunci când suma este pretinsă ori acceptată în considerarea unui act ce intră în atribuțiile de serviciu, precum o notă, o situație școlară sau un tratament preferențial, ipoteză în care fapta constituie luare de mită, instanța supremă tranșând, printr-o dezlegare obligatorie, calitatea de funcționar public a cadrului didactic din învățământul de stat.

Un aspect a cărui gravitate este constant subestimată privește prelucrarea datelor cu caracter personal.

Listele nominale cuprinzând sumele rămase de achitat, afișate în clasă ori difuzate pe grupurile de mesagerie ale părinților, constituie o prelucrare lipsită de temei legitim, ce deschide persoanei vizate atât calea plângerii la autoritatea de supraveghere, cât și acțiunea în repararea prejudiciului.

Expunerea publică a unui părinte în calitate de restanțier are efecte care se răsfrâng, nu rareori, mai grav asupra copilului decât cuantumul aflat în discuție.

Părintelui care înțelege să nu se conformeze, fără a intra însă într-un raport conflictual cu unitatea de învățământ, îi rămâne un remediu simplu: sesizarea scrisă, în două exemplare, depusă la secretariatul școlii.

Numărul de înregistrare aplicat pe exemplarul rămas petentului declanșează procedura și obligă la un răspuns, în vreme ce nemulțumirea exprimată verbal nu produce niciun efect juridic și nu poate fi probată ulterior.

Aceste considerații nu sunt îndreptate împotriva corpului didactic. Cel care solicită sume pentru materiale consumabile nu obține niciun folos patrimonial, ci suplinește o carență care nu îi este imputabilă, paradoxul constând în aceea că riscul juridic îl suportă integral participantul care nu dobândește nimic.

Soluția nu rezidă nici în tolerarea tacită a colectei, nici în denunțarea reflexă a fiecărei inițiative de acest fel, ci în transferul acestor sume în regimul transparent al asociației de părinți, singurul în care caracterul voluntar al contribuției încetează să mai fie o ficțiune.

Av. Dr. Cristina Lețu – Cabinet de Avocat – https://www.cristinaletu.ro/

„Fondul clasei” sau despre o obligație lipsită de izvor juridic