Potrivit legislației, există două criterii esențiale pentru existența unei situații de înstrăinare părintească și anume:
– Copilul manifestă reținere sau ostilitate față de unul dintre părinți;
– Comportamentul copilului este disproporționat sau nejustificat prin raportare la comportamentul părintelui respectiv față de copil.
Reținerea reprezintă înfrânarea sentimentelor naturale de afecțiune pe care copilul le simte față de părintele înstrăinat, precum și înfrânarea dorințelor sale de a petrece timp alături de acesta, de a comunica cu el, ș.a.m.d.
Ostilitatea reprezintă manifestarea unor sentimente de dispreț și/sau dușmănie față de părintele înstrăinat.
Reținerea sau ostilitatea trebuie să fie „disproporționate” sau „nejustificate”.
Disproporționalitatea acoperă situațiile în care reținerea sau ostilitatea se manifestă în legătură cu un comportament sau o serie de comportamente sub-optime ale părintelui înstrăinat care au afectat într-un fel sau altul relația părinte-copil, însă nu într-o măsură atât de severă pe cât ar sugera-o reacțiile copilului.
Nejustificarea acoperă situațiile în care nu există niciun fel de comportament al părintelui înstrăinat care ar putea explica, măcar în parte, reacțiile copilului la adresa acestuia.
Prin urmare, ceea ce este de evaluat este mai întâi comportamentul copilului (manifestă acesta respingere sau ostilitate față de părintele presupus înstrăinat?) și apoi comportamentul părintelui presupus înstrăinat prin raportare la copil (s-a comportat acesta într-un mod care să facă atitudinea copilului proporțională sau justificată?).
Dacă aceste două criterii sunt îndeplinite, concluzia obligatorie este că acel copil este în mod intenționat supus unei forme de violență psihologică de către persoana care îl îngrijește, respectiv există o situație de înstrăinare părintească.
Alienarea parentală
Constatarea unei situații de înstrăinare părintească obligă instanțele să ia măsuri preferențiale atunci când se stabilesc raporturile dintre părinți și copii, inclusiv în ceea ce privește stabilirea custodiei exclusive și a unor programe de relații personale extinse în favoarea părintelui înstrăinat.
Totodată, instanțele pot să aplice părintelui alienator penalități financiare severe, stabilite proporțional cu veniturile celui penalizat, direct prin hotărârea judecătorească.
Durata maximă de soluționare a ordonanțelor președințiale de instanțele de judecată este limitată la 30 de zile, iar măsurile prevăzute în lege se aplică în orice dosar nou de instanță, dar și dosarelor aflate deja pe rol.
Este reglementată, totodată, și modalitatea de reparare a legăturilor dintre copiii înstrăinați și părinții lor, prin obligarea direct în hotărârea judecătorească a părinților și a copilului la consiliere și terapie psihologică atunci când se constată o situație de înstrăinare părintească.
Conform logicii reglementării, rolul psihologilor în cazurile de înstrăinare părintească este mutat din faza cercetării judecătorești în zona de reparare a consecințelor acestor situații.
Constatarea unei situații de înstrăinare părintească o face mereu un judecător, prin raportare la îndeplinirea (sau nu) a condițiilor din definiție, conform probelor de la dosar, iar nu în baza unei expertize psihologice, care este implicit descurajată a fi folosită.
