Am avut ocazia pe data de 4 mai 2012 să văd spectacolul pus în scenă începând din 2005 la Teatrul Alexandru Davila din Piteşti.
Eram pregătit, citisem de dimineaţa secţiunea specială dedicată de către România Literară lui I.L. Caragiale. Scriitorii de azi îşi aduceau prinosul de admiraţie pentru geniul caragialian.
Ştiam despre Conu Leonida…. aproape tot. Conu Leonida este personajul tipic era să zic pentru aspiraţia amploaiatului român, sau reactualizat al birocratului bugetivor. El este revoluţionarul de cafenea, cu biblia sa Aurora Democratică Română, organul media al roşilor liberali români contemporani autorului, sau actualizând Antena 3 pentru centro-stângişti sau Evenimentul Zilei pentru pseudo-dreapta de azi. Românului mediu îi place să i se dea, să se bage în vremea comunismului. Atitudinea lui Leonida este expresia deresponsabilizării cetăţeanului care conduce la dictatură şi o guvernare de mână forte. Expresiile folosite în mica farsă sunt memorabile şi au intrat în folclor. Să exemplificăm: ” Şi toată lumea să primească o leafă”, „- Da, pensia?”, „- Pensia e başca că-i pe legea a veche!”, ” – Da de unde să dea statu’ leafă dacă lumea nu mai plăteşte bir?”, „- Treaba statului”. Şi concluzia lui Leonida după lectura Aurorii: „- Reacţiunea rămâne trează…şi noi dormim!”.
Ce am întâlnit la teatrul piteştean? În viziunea regizorului Cioabă farsa politico-satirică cu revoluţie cu voie de la poliţie se transformă într-o bulevardieră erotică cu trimiteri la vodeviluri franţuzeşti. Regizorul introduce un personaj nou, parazitar în opinia mea, ipistatul Ipingescu exportat din O noapte furtunoasă, aici cu aspiraţii de gigolo. Efimiţa este o erotomană voluptoasă, bine interpretată în acest sens de Mirela Popescu. Conu Leonida este în această viziune un fel de tânăr bătrâior, cam beţiv şi bine etilat. Actorul Florin Dumitru este obligat să şarjeze prin folosirea pauzelor în rostire care poate apărea caraghioasă. Nici nurii Saftei nu sunt indiferenţi personajului Ipingescu, după cum sugerează regizorul în jocul responsabilei cu focul în familia lui Leonida. Spectatorii s-au amuzat la jocurile de cuvinte şi la aluziilor erotice ale actorilor.
Cine pierde aici? În mod sigur Caragiale! Toată subtilitatea textului este pierdut, umorul şi satira caragialiană dispar şi se obscurizează din cauza indicaţiilor regizorale nepotrivite.
Îmi reamintesc cu nostalgie de o ecranizare din 1958 cu actorii clasici ai Teatrului Naţional în care este inclusă farsa în care protagoniştii erau Ion Manu în rolul lui Conu’ Leonida şi Efimiţa interpretată de Maria Voluntaru. Cred că această înscenare este cea mai apropiată de spiritul lui I.L. Caragiale.
Pe de altă parte Lucian Pintilie revoluţionează punerile clasice în scenă după geniala punere în scenă a piesei D’ale carnavalului cu Toma Caragiu în rolul lui Pampon sau cu Ştefan Bănică în rolului lui Iordache care se scobea între degete spălându-se într-un lighean al cărui conţinut îl aruncă spre spectatori. Transpunerea filmică „De ce trag clopotele Mitică” este mai mult dezamăgitoare după căderea comunismului, Pintilie făcea un pamflet marcat anti-comunist când a realizat filmul în 1981.
Cred că revenirea la clasicismul regiei pieselor lui Caragiale este mai potrivită!
