Arpechim este o tristă istorie.  În reportajul care urmează am discutat şi cu unul dintre oamenii care au protestat aprig în urmă cu ani de zile, când angajaţii combinatului petrochimic ieşeau în faţa fabricii să strige pentru salvarea colosului industrial. Cu sute de colegi alături, strigătele din stradă s-au dovedit a fi fără folos.

Drumul spre rafinărie începe din bld. Petrochimiştilor, prin sensul giratoriu de la „Vamă”. Pe jos, mergem preţ de aproximativ 15 minute tot înainte, timp în care „admirăm” staţii de autobuz lăsate în paragină şi ele, „vestita” zonă Coremi, bălării din care sar să te înhaţe câinii de picior, persoane dubioase care ascultă manele la maxim şi tone de gunoaie aruncate la marginea drumului.

Este un colţ dezolant al Piteştiului, parcă lăsat uitării. Însă cei care au lucrat la Arpechim nu pot uita că au fost aproximativ 8.000 de angajaţi, până să înceapă declinul combinatului. Acum mai sunt câţiva zeci, la „privat”. Primul popas este la Poarta 4, unde este şi primul punct de pază funcţional. Privind în faţă, un banner amplasat deasupra străzii vrea parcă să te contrazică, să-ţi transmită că, de fapt, Arpechim „trăieşte”.

Sigur, mai există vietăţi în zonă, chiar şi fiinţe umane, cum ar fi agentul de securitate care are grijă ca nu cumva să pătrundă persoane neautorizate în interior. Arpechim este proprietate privată.

În ceea ce priveşte ce văd „ochii lumii”, să spunem că nu prea mai e nimic frumos de văzut, însă desigur că există încă resurse care ar putea fi sustrase de hoţi şi ulterior valorificate. Dar marele fapt s-a petrecut în urmă cu mulţi ani, în 2004, când Guvernul „Năstase” a bătut palma cu austriecii de la OMV şi a semnat contractul de vânzare-cumpărare.

Acum, numeroase clădiri şi spaţii ce ţin de Arpechim sunt scoase la vânzare.

Pe faţada uneia dintre acestea încă se văd urmele unui mesaj laudativ la adresa tovarăşului Nicolae Ceauşescu. Deşi ţara l-a condamnat la moarte, îmi permit să afirm că „tovarăşul” a făcut ceva pentru România. Arpechim e doar un exemplu şi iată ce a ajuns în era „capitalistă”: instalaţii demolate sau scoase din funcţiune, spaţii de vânzare şi zeci de mii de hectare de producţie abandonate.

În peisajul dezolant se evidenţiază clădirea administrativă a OMV Petrom S.A., semn că Arpechim mai există – cel puţin formal.

În fapt, după cum ne-a mărturisit o sursă din interior, angajat al OMV Petrom, activitatea se rezumă la exploatarea unor rezervoare de carburanţi. Mai există o latură care ţine de Oltchim şi unde Nu mai funcţionează nimic.

„E împărţit în două. În partea ce ţine de Oltchim e totul mort. La OMV Petrom mai sunt rezervoare de carburanţi, precum şi instalaţii”, ne-a transmis M.S. Din motive de confidenţialitate, nu îi vom publica numele real.

Departe de a fi entuziasmat, bărbatul ne-a confirmat că este încă angajat al companiei, unul dintre puţinii rămaşi aici. Pentru alte mii de persoane a fost imposibil, au fost disponibilizate, mulţi s-au pensionat sau nu mai sunt printre cei vii.

Şi pentru că judeţul Argeş trebuie să producă în continuare, să spunem că în zona Arpechim s-au dezvoltat mici hale industriale, service-uri pentru camioane şi alte lucruri mărunte care nu impulsionează economia cum ar putea face un combinat petrochimic exploatat de oameni capabili. Aceştia au existat, dar au fost „cumpăraţi” sau, în cazul oponenţilor – înlăturaţi.

Unul dintre oamenii care au luptat pentru Arpechim este ing. Mihai Georgescu, fost director al combinatului, care în discuţiile pe care le-am avut în trecut mi-a mărturisit că există încă posibilităţi de exploatare, doar că nu se doreşte. Sunt încă instalaţii funcţionale sau care ar putea fi repuse în funcţiune.

Slabe speranţe, chiar dacă se spune că „speranţa” moare ultima. Până una alta, cea mai mare forfotă e lângă porţi, unde se află şi refugiul pentru autobuzele Publitrans – Cap Linie Arpechim.

Da, un „capăt de linie” şi „crucea” pentru Arpechim au fost pus îne 2011, când s-a decis închiderea rafinăriei.

• Distribuie:
• Distribuie
•