Peste trei săptămâni începe şcoala care, cel mai probabil, va fi organizată secvenţial. O parte din elevi vor merge în prima săptămână la clase, ceilalţi vor sta acasă şi vor studia online, apoi invers şi aşa mai departe. Până când, nu se ştie. Ceea ce ştim însă cu siguranţă este că noi, părinţii, suntem primii responsabili pentru educaţia copiilor noştri. Indiferent de vreme şi de… vremuri, noi suntem aceia care trebuie să ne adaptăm situaţiilor şi să găsim soluţii, în aşa fel încât cei mici să nu rămână cu mintea blocată într-un prezent unde se vorbeşte aproape în permanenţă despre Covid, „Corona”, noi cazuri, noi decese, noi măsuri.

Cred că marea provocare este să reuşim să oferim copiilor educaţia de care au nevoie în aceste condiţii grele. Fiecare pas alături de ei trebuie să fie cu folos, chiar dacă uneori mai călcăm strâmb. Ce frumos sună în teorie…

În practică, atunci când mergi pe stradă, printre oameni, nu ai cum să ignori faptul că unii părinţi par absolut dezinteresaţi şi rupţi de realitatea care conţine şi alte elemente de care trebuie să se ţină seama.

Primul exemplu, o banală trecere de pietoni. O mămică se dă jos din autobuz şi îşi zoreşte fetiţa să treacă strada printr-un loc nepermis, în loc să meargă câţiva metri pe trotuar până la trecerea de pietoni. Cumva, copilul îşi dă seama că nu e în regulă şi mormăie câteva cuvinte din care înţeleg că nu ar fi de acord cu decizia mamei. Replica părintelui a fost „Dă-o în mă-sa de trecere!”.

În al doilea caz, o altă mămică alături de copil insistă să pătrundă într-un maxi-taxi deja aglomerat, unde disconfortul ar fi cea mai mică dintre probleme. Evit chiar să vorbesc despre riscul de transmitere a bolii, căci toţi şi-au tocit gura pe acest subiect. Ce mi se pare de analizat este cum şi dacă va copia acel minor comportamentul mamei, atunci când va deveni adult. Va fi acel gen de persoană care nu are răbdare, care se bagă în faţă, care se ceartă şi intră unde e înghesuiala mai mare, care îngroaşă rândurile la tot soiul de cozi care ar putea fi evitate? Doar mă întreb, nu am cum să fiu sigur că aşa va fi.

În fine, o altă situaţie care mi-a atras atenţia este comportamentul unor adolescenţi care se adună de ceva vreme în apropierea blocului unde locuiesc, urlă ca nişte maimuţe şi uneori distrug obiecte de pe domeniul public, cum ar fi pubelele de gunoi sau băncile. Culmea e că nu stau departe de casă şi probabil că dacă părinţii ar da o idee mai încet televizoarele la care sunt conectaţi ca să afle ultimele ştiri „Covid”, ar auzi ce fac copiii lor.

Dar, iată, situaţia actuală i-a determinat pe mulţi să lase lucrurile cu adevărat importante baltă, pe principiul „dă-le încolo” sau „dă-le în mă-sa”. Mai important e să stăm cu ochii în TV şi în telefoane, decât să urmărim ce fac copiii noştri.

Această dependenţă (alt termen mai apropiat nu găsesc) se manifestă accentuat şi în spaţiile unde se presupune că mergi să te relaxezi, să socializezi, să discuţi. La terase de pildă, părinţii şi copiii încing deopotrivă reţelele 4G şi reţelele sociale virtuale. Poţi spune că, deşi sunt împreună, nici măcar nu s-au văzut unii cu alţii.

(Foto: descriptiv)

• Distribuie:
• Distribuie
•