Bianca nu e a noastră. Se întâmplă zilele astea multe prin lume și prin țărișoara noastră, pradă unei crize politice cu nimic mai presus decât altele din anii trecuți, însă cele mai multe dintre întâmplări nu sunt deloc noi.

De fapt, așa cum spune Eminescu, toate-s vechi și noi sunt toate, vorbă care este valabilă și pentru atitudinea pe care o avem față de concetățenii noștri care excelează în vreun domeniu. Sau pentru cei pe care-i considerăm de-ai noștri doar pentru că au un nume care se termină în -escu.

Da, v-ați prins, mă refer la Bianca Andreescu, revelația momentului în tenisul feminin, învingătoarea de la cel mai recent US Open, unde a bătut-o pe Serena Williams. Mărturisesc că n-am urmărit nicio partidă de-a Biancăi, deși în cercul meu de cunoscuți a ajuns deja la concurență cu mult mai titrata Simona Halep. Și asta pentru că tenisul de câmp nu se numără printre preocupările mele de zi cu zi. Presa, însă, face parte integrantă din viața mea cotidiană, drept pentru care n-aveam cum să ratez mulțimea de articole și reacții de pe rețelele sociale având-o în prim plan pe tenismena canadiană de origine română, provenită dintr-un oraș al cărui nume nu reușesc să-l rețin.

Ce-am reținut, însă, a fost că Bianca a început să joace tenis în același oraș cu mine, adică în Pitești. Firește, asemănarea dintre noi se oprește aici, pentru că eu n-am continuat cu sportul alb. Ea, însă, a progresat, mai întâi sub îndrumarea antrenorului de pe terenul din Prundu, apoi sub cea a tehnicienilor din țara ei natală.

A crescut și la un moment dat ne-a atras atenția numele ei, care semăna cu al nostru. Și-am adoptat-o pentru momentele în care nu juca Simona Halep, probabil din dorința de a avea pe încă cineva cu care să ne mândrim că suntem concetățeni. De fapt, nu este nimic de condamnat în această situație, cu toții dorim să ne identificăm cu cei mai buni dintre noi în speranța că ne vom depăși nivelul. Și bănuiesc că ne este mult mai ușor să ne mândrim că suntem compatrioți cu sportivi de excepție sau cu actori de legendă decât cu primarul din oraș sau cu deputatul pe care-l vedem doar o dată la patru ani.

Dar Bianca, deși a învățat tenis în Pitești, nu e a noastră. Ne putem mândri cu ea la fel cum ne putem mândri cu românul care a ajuns primar în Germania sau cu cel care a devenit șerif prin mai știu eu ce orășel din State. Și ei sunt de origine română, dar doar atât. Nu am contribuit cu nimic la educația lor de-acolo, care deja știm că este foarte diferită de a noastră. Nu le-am dat de lucru când au căutat. Nu am băut cu ei o cafea când aveau nevoie de cineva să-i asculte. Nu am cumpărat bilete la primele lor meciuri sau nu le-am dat votul la primele lor alegeri.

Doar îi privim la televizor și ne simțim mai bine când câștigă. Sau prost când pierd. Ei știu că ne pasă de ei, poate unii, cum este cazul Biancăi, chiar ne și mulțumesc pentru asta, dar relația noastră cu ei se cam oprește aici. Pentru că ei au viața lor acolo, cu bune și cu rele, iar noi o avem pe-a noastră, departe și diferită de a lor. O viață în care modelul lor, chiar dacă ne prinde bine, poate nu este suficient.

Poate n-ar strica, zic și eu din depărtare, să ne concentrăm mai mult pe oamenii de lângă noi. Să trecem un pic de la modelele de la televizor la cele din viața reală. De exemplu, la vreun coleg care ne face ziua frumoasă. Sau la profesoara preferată a copilului, de la care învață lucruri minunate, care-i vor da direcția în viață. Sau la vecinul de pe scară care are grijă, benevol, de plantele din bloc. Și lista poate continua.

Pentru că lumea noastră de zi cu zi este plină de oameni care ne pot inspira. Trebuie doar să ne uităm mai mult în jur și mai puțin la televizor sau pe net. Iar oamenii ăștia, la un moment dat, poate chiar ajung să candideze, situație în care, dacă i-am urmărit în prealabil, nu vom mai putea spune, cum o facem de prea multe ori, că n-avem cu cine vota. Iar unii dintre ei, odată aleși, ne-ar putea face mândri că le suntem concetățeni. Pentru că ne vor conduce bine, dacă avem încredere în ei.

• Distribuie:
• Distribuie
•