Protestez, deci înjur. Nu mai știu câți ani aveam atunci când am înjurat prima dată. Probabil se întâmpla pe la școala primară, acolo unde am învățat multe și nu toate chiar vrute. Țin însă minte că mi-a fost multă vreme rușine să înjur în prezența altora, indiferent cât de apropiați îmi erau. Poate doar în situații extrem de stresante, pe la muncă de obicei, să uit de rușinea deprinsă de mic și să proferez cuvinte absente din dicționar.

Citiți și: Bani grei pentru plimbările aleșilor în străinătate!

Când mi-am luat permisul de conducere am ajuns să prestez înjurături mai des, din motive pe care orice șofer român le cunoaște. Niciodată, însă, în cariera mea jurnalistică, nu am înjurat în scris sau pe postul de televiziune/radio la care prestam. Mi se părea o chestie normală, de minim respect pentru cititori, telespectatori sau ascultători. Convenția asta nescrisă era, pe vremuri, respectată și de politicieni sau edili. În public, niciunul nu vorbea urât. În privat, da, dar numai în situații informale.

Timpul a trecut, însă, și, încetul cu încetul, înjurătura și-a făcut loc în spațiul public. Și nu mă refer la variantele cenzurabile ale unor melodii, precum Hotel Cișmigiu de la Vama Veche, ci la expresii injurioase proferate de politicieni și jurnaliști. Un punct de cotitură a fost acum patru ani, când, după Colectiv, omul de rând n-a mai rezistat la atâta indolență și nesimțire din partea instituțiilor statului, vizibil nederanjate de protestele normale. Așa a apărut expresia P… Monta, care și astăzi în urmărește pe fostul premier din perioada respectivă.

Citiți și: PE CONT PROPRIU

Derapajele au continuat, inclusiv în Parlament, acolo unde un cetățean ajuns senator al partidului de guvernământ îi povestea în plen unei colege din opoziție despre pozele cu sex anal pe care le-ar fi avut el cu ea. A urmat isteria cu plăcuțele suedeze pe care scria M… PSD, o expresia care a făcut carieră în spațiul public. Nu pot uita nici gestul obscen făcut către opoziție de un alt reprezentant de marcă al aceluiași partid de guvernământ, fost ministru chiar, de la tribuna aceluiași parlament.

Cumva, însă, cele mai deranjante episoade cu înjurături au fost, și sunt, din păcate, și la acest moment, cele care au în prim-plan jurnaliști, pentru că de la fosta mea branșă am alte pretenții. Și mă refer aici la mult prea multele momente când se înjură pe post, sau în ziar, cu sau, de obicei, fără urmări legale și/sau pecuniare. Iar aici, culmea tocmai a fost atinsă de probabil cel mai cunoscut jurnalist român, care și-a băgat, pe românește, cum se spune, ceva, în direct la televizor, la oră de maximă audiență.

Sigur că a fost protest, așa cum au fost și expresiile menționate mai devreme, și sigur că înțeleg gradul de indignare la care trebuie să fi ajuns cineva pentru a înjura în halul ăsta în public. Dar nu sunt de acord cu ideea că protestez, deci înjur. Oi fi eu de modă veche, dar continui să cred că un limbaj civilizat poate fi folosit încă pentru orice tip de dispută sau oricare protest. Este multă ură în societate, și pe bună dreptate, dar escaladarea limbajului trivial nu face decât să scurteze drumul de violența verbală către cea fizică.

Și vom ajunge, pe nesimțite, să vedem parlamentari care se bat în plen, sau politicieni care devin victime ale unor descreierați. S-a întâmplat, la noi, în vremuri nu foarte îndepărtate, se întâmplă în țări mai puțin civilizate, decât noi, dar nu există, dacă vom continua să ne înjurăm în public, nicio garanție că nu vom ajunge și noi acolo.

• Distribuie:
• Distribuie
•