930 pe 122 COSTACHE

andrei pleșu

FĂ-MĂ MÂNDRU, PREȘEDINTELE MEU!

Fă-mă mândru, președintele meu! În calitatea mea de cetățean român, n-am avut, până acum, prea multe motive să mă simt mândru că aparțin acestei nații. Sigur, încă din copilărie am intrat în contact cu propaganda ceaușistă, care ne spunea că țara noastră e cea mai tare din parcare și că toți capitaliștii decadenți ne invidiază. Era, însă, de ajuns să-mi iau ochii de la televizor ca să-mi dau seama că eram mințit cu seninătate, drept pentru care numai mândru pentru ceea ce trăiam nu puteam fi.

Citiți și: Hagi, cu ochii pe fiul unui fost jucător de la FC Argeș!

Anii au trecut, comunismul s-a dus (mă rog, s-a transformat, ca Jana lui Mărgineanu), dar motivele mele de mândrie națională n-au prea depășit sfera sportului. Pe-atunci erau Nadia și Hagi, după aia au venit handbalistele, iar acum ne consolăm cu Halep și Bianca Andreescu, chiar dacă fata care-a început tenisul în Pitești reprezintă o altă țară. Mai sunt, sporadic, reușite în domeniul artistic, dar mă îndoiesc că sunt prea mulți concetățeni mândri că sunt contemporani cu Marcel Iureș sau cu Cărtărescu.

Când vine vorba, însă, de viața publică, lucrurile sunt un pic altfel. Ne mândrim cu foști conducători, despre care oricum nu știm mare lucru, dar nu-i admirăm pe actualii, fie vorba de primar, prefect, președinte de consiliu județean, senator, deputat, ministru, premier sau președinte. Sigur, vorbesc aici de admirație sinceră, nu de ipocrizie de genul „Noi suntem urmașii lui Traian Băsescu”, ca să mă refer la clasici în viață. Și asta nu are neapărată legătură cu performanța din administrație, unde găsim peste tot primari care-și fac treaba, ba chiar și președinți de CJ-uri de valoare. Ca să nu mai vorbim de miniștri cu adevărat remarcabili, precum Mihai Șora, Andrei Pleșu, Cristian Diaconescu sau Mircea Miclea.

Citiți și: UNIVERSITATEA DIN PITEȘTI ȘI-A ALES PREȘEDINTELE DE SENAT

De-aici în sus, însă, nu avem de ce ne lăuda. Președinții au făcut și bune, și rele, la fel și premierii, dar niciunul nu se poate ridica la nivelul unui Rege Carol I sau al unul prim-ministru precum I.C. Brătianu, în ciuda realizărilor. E drept, însă, că actualul deținător al funcției, prin prestația sa externă, unde vorbește, la propriu și la figurat, aceeași limbă cu liderii europeni, a avut o serie de reușite, culminând cu summit-ul de la Sibiu, din primăvara acestui an. Dar chiar și-așa, tot n-am auzit pe cineva să fi fost mândru că e compatriot cu Iliescu sau cu Constantinescu, ca să dau doar două nume de președinți care-au trezit multe emoții.

Dar mândria că ești parte a nației tale, atât de prezentă la multe alte popoare, este necesară, dincolo de accentele naționalist-populiste care caracterizau lozinca cu care un fost premier a pierdut alegerile prezidențiale acum cinci ani. Ar trebui să fie unul din motivele pentru care ți se umezesc ochii când îți auzi imnul sau când urmărești defilarea de ziua națională ori când vezi tricolorul arborat unde nu te aștepți.

De asta îmi doresc, cel mai mult, ca viitorul meu șef de stat să mă facă să mă simt mândru de el. Să spun cui mă întreabă că omul acela care-mi reprezintă țara la cel mai înalt nivel a făcut cutare chestie inteligentă, sau curajoasă, sau umanitară. Sau să-i confirm vreunui coleg străin interesat de politică europeană că, da, acela care i-a atras atenția este, într-adevăr, președintele meu. Firește, grija principală a viitorului președinte nu va fi să ne facă pe noi, cetățenii țării sale, mândri de el. Dar eu, unul, asta-i cer. Fă-mă mândru, președintele meu! Merită-mi votul și demonstrează-mi că nu ai ajuns degeaba la Cotroceni! Pentru că eu vreau să mă mândresc nu cu tine personal, ci cu ceea ce reprezinți. Țara mea, de obicei departe geografic, dar mereu aproape din orice alt punct de vedere.

555×222  MAIA

Comentarii

570 pe 90 Costache